suferim de o boală simbolică
pesemne
cum aș putea să nu-ți iubesc liniștea
cînd dintr-un fel de molimă de semne
secunda ta ca cercurile-n apă
devine tot mai largă
încerc să ies din osîndirea la un singur eu
genunchii tăi mereu sînt mai rotunzi
ca pietrele de rîu în nemișcare
uit gînduri lunecîndu-se-n visare
ascunsă-n undeva în aiuriș de vorbă blîndă ca un panaceu
din însăși ea
esența
ta
îmi faci un înveliș