Peste noaptea albă cu margini aurii se semnează: femeia și cu tigrul său.
Privim amândoi din tablou și din poză - tot în poză –
Nici o secundă și nici o milicentimă mai departe de albul nopților ochilor
Suntem cuvios îmbrăcați –
Eu în păr roșu cu rochie lungă albastră
Și eu în blănuri galbene cu negru

Ne-am așezat ca doi tovarăși nedespărțiți – și ne împingem ușor unul în altul
Deși nu ne e teamă că ați putea să vă uitați la noi

Eu am evantai de mătase cu abanos
Pe care scrie că tigrul este necruțător și de temut
Și chip de animal – așa cum nu era o dată
Când ne plimbam într-una, într-unul, printre porticurile în amiaza caldă
Și tigheluri la poale printre care stă cusut
Că, dacă fură capete, picioare, oameni, inimi, mâini,
Vederea lui promite iarăși viață.

Rămânem cuminți, plutim înrămați printre spații incomplete și albe
Ne încălzim printre mătăsuri și blănuri – încremeniți veșnic,
Sumbri și sobri, poposiți infinit mai în nord decât voi,
ca să nu mai speriem
Nici eu cu ghearele și colții dintre catifele
Nici eu cu părul meu din ce în ce mai roșu.