În uduiri de raze, poleită,
O lotcă neagră taie roșul soare.
Un cocostârc cu aripa zdrelită,
Atinge parcă moale, îndepărtata zare.

O înserare blandă, se-asterne liniștită,
Pe apele cetoase, de aburi, precum norii.
Doar ea, cu gându-i slobod, se luptă amagită,
Prin puncte cardinale, să cate iarăsi zorii.

Ea, ochii blanzi si-i poartă, pe piscurile mării
Si in zadar încearcă, prin 'naltele talazuri
Să își croiască vorbe, in poarta înserării,
Precum torentul cale, prin de-bazalt zagazuri.

El, o privește numai și mut e de uimire,
Ca o statuie parcă, sirenă impietrită.
Doar biza îi adie prin părul de safire
Iar pielea-i feerie, sideful o imită.

Sunt doi straini, de-acum, îndragostiți de umbre,
De propriile patimi și amintiri apuse
Iar în nisip li's pasii, ce-au încetat să umble,
Două tăcute sălcii, ce au căzut răpuse.