După veacuri lungi de sete,
După morți și chinuri crunte,
Priponindu-mă-n perete,
Mi-am clădit în gând un munte.

Ca să-l urc mi-au mai rămas
Câteva zeci de secunde,
Smulse aprig dintr-un ceas
Vechi, cu limbile căzânde.

Am să-l urc, o să vedeți,
Până-n vârf, n-am să mă las.
Sprijinindu-mă-n pereți,
Voi sfida bătrânul ceas.

Primul pas îl fac. E bine,
Nu am teamă de cădere.
Gânduri ce țipați în mine,
Mă distrageți, deci, tăcere!

Mă rănesc, dar n-am habar
Căci privesc numai în sus.
Ceasului i-aș cere doar
Câteva secunde-n plus.

Urc fără popas, mereu,
Dar totu-i fără folos,
Căci, deodată, ceasul meu
Sună, țipă nemilos.

Frigul, bezna mă cuprind,
Cad rapid și meteoric.
Ceasul mă privește rânjind
După limbile cadranului sferic.

Mă izbesc de o apă neagră și rece,
Mă risipesc în neantul tăcut.
Nu pot să strig și gândul îmi trece
Și-i muntele meu pe veci pierdut.

Și vlagă mai găsesc rămasă-n mine
Doar cât s-apuc ceasul cu sete
De limbile-i bătrâne și senine
Și râd plângând, izbindu-l de perete.

N-a mai rămas nimic din acest tot,
Doar amintirea ce m-a fulgerat căzând;
Să mă trezesc nicicând n-am să mai pot
Căci voi visa la muntele ce l-am clădit în gând.



Julia Kretsch
15 noiembrie 1996
Constanța