cu ce indolență deschid sertarele
tată
scotocesc după câteva certificate de viață
tu dormi liniștit
ca după o bună vestire
eu mâzgălesc în cerneală încă o poezie
pentru fiecare zi
neadunată în pumnii tăi

la nașterea mea purtai încă negru
îți plecase părintele
straniu plângea o copilă abia apărând
tu nu aveai decât
o cameră cu oglinzi de alb descoperite
și vin roșu pe buzele strânse

***

la moartea ei nu mai puteam auzi secundele
era ceasul acela tată
pătrat cu cifre nefiresc de aurii
urlau în mine ticăirile
ca niște strigoi nehrăniți cu prunci la vreme
acum tac și port noaptea pe genunchi
să doarmă ea în locul tău

am trăit aproape de apele Domnului
mai rămâi un timp tată
cu durerile noastre cu tot
le păstrez în același sertar putrezit
prea curând
e-atâta-ntuneric acolo
încât nu mai pot
înălța mâinile din îndoliere