Durerea avea nevoie de picioare
și atunci am apărut eu pe lume.
Dar ca să nu mă prăbușesc prea curând
mi-a dat și ochi cu care să
fur petece de cer albastru
și să mă-ncălzesc cu flăcări
verzi, arămii, albe,
prin copaci și pe câmp.

M-a legănat pe valurile de grâu
și m-a lăsat să răsuflu
pe malurile lacurilor.
Dar când vedea că lenevesc prea mult,
îmi punea iar sacul în spinare
șoptindu-mi să umblu.
Mi-a dat și urechi cu care
să ascult șoaptele nopții:
greieri, hoarde de brotaci,
suspin de copaci.
M-a îmbătat și cu aerul proaspăt
al primăverii ca și cu cel
de pe crestele munților.
Mereu îmi șoptea însă:
_Nu-ți uita povara.
Acum am ajuns la capătul drumului
și mă întreb ce se va alege cu ea.
O voi lua cu mine în groapă sau
am s-o lepăd pe marginile ei?
Cu siguranță că va apărea altul
care s-o poarte, bucurându-se,
când viața îi va zâmbi:
Ce noroc a dat peste el?
Dar lepădând obosit și scârbit,
în sfârșit sacul pe marginea gropii.