În singuratatea ce a cuprins munții
răsună un răget al tăcerii,
care cuprinde întreaga mea ființă
și-mi zgârie neplăcut timpanul.
Iau un pietroi și-l arunc în râpă...
îi aud zgomotul plăcut,ca un balsam
pentru un suflet ce l-ai lăsat să rătăcească în neant.

Doar calul meu
mă înțelege și oftează la tristețea mea.
Fac focul și mă-nfășor în cergă
și cu capul pe șa adorm,
iar focul îmi dă că.dura feței tale.
Nechezatul de agonie nu-mi spune adevărul,
ci mă înșeală,
spunându-mi că e glasul tău.

Frigul dimineții
își proptește geara
în spatele meu
și doar când simt mirosul lupului
pungaÈ™
îmi dau seama că el sfășie
trupul sărmanului meu murg.