Mergeam întruna,ne-ncetat,
Nemaivăzând nimic în jur –
Coșciugul ei – unic contur –
Lucea-n gându-mi întunecat.

O ceață grea ca de granit
Îmi stăpânea ființa toată –
Povara ei ne-duplecată
Mă apăsa necontenit.

Spasmotic sufletu-mi gemea
Plângând în cușca disperării –
Demult hotarele-ndurării
Păliseră în urma mea.

Pluteam pe un ocean de smoală
Fără putință de scăpare;
Ale durerii crunte ghiare
Strângeau cu-o forță infernală.

Vroiam să urlu ca un lup
Arzând în chinurile foamei –
Dar ca o frunză-n calea toamnei,
Mă prăbușeam din al meu trup.

Vroiam să plâng precum o mamă
Ce-și vede puiul sfârtecat,
Dară ca un izvor secat,
Al meu ochi stins vroia să doarmă.

Imploram fumul nebuniei
Să-năbușe a mea ființă,
Să pot scapa de suferință,
Gustând odihna apatiei.

Imploram Moartea-ntunecată
Să secere al vieții fir,
Să bea al sângelui potir,
Să devoreze carnea-mi toată.

Dar mă izbeam de-un zid de fier,
De nepătruns, de nezdrobit;
Sărmanu-mi suflet chinuit
Zăcea în fața lui stingher.

Pierdut în iadul abisal,
Cuib al durerii veșnic vii,
Bântuiam beznele pustii,
Captiv în al damnării voal.

*

Trecură secole deșarte,
Sau nu trecuse nici o clipă –
Demult a Timpului aripă
Se frânse în cumplita noapte.

Ființa-mi de dor pustiită
Era o rană veșnic vie –
O rândunică-n colivie
De-albastrul cerului lipsită.

Gându-mi de chinuri obosit
Nu mai credea în izbăvire,
Când din adâncuri o sclipire
Năuntrul meu a răsărit.

Îmi îndreptai simțirea-ntreagă
Către acea firavă rază,
Și ca-n pustiu o sfântă oază
Văzui cum chipu-ți se încheagă.

Mai albă ca prima ninsoare
Regăsii fruntea-ți adorată;
Privii cosița ta de vată –
Lungi raze aurii de soare.

De doru-ți pururi chinuită,
Inima mea se frânse iară.
Mânat de o forță bizară
Cătai privirea-ți mult iubită.

Doua smaralde-flăcărate,
Născute din al mării val,
Muiate-n rouă de cristal,
Mă aținteau netulburate.

Dar focul lor nu mă-ncălzea,
Ci-mi trimitea fiori de gheță –
Priveam doi irisi fără viață,
Ce nu simțeau iubirea mea.

Din nou pumnalele durerii
Străpunseră ființa-mi toată,
Și m-afundai încă o dată
În negrul iad al disperării.

Buzele-ți moi ca o petală
Promiteau mierea voluptății,
Dar fulgerul fatalității
Stinsese râsu-ți de vestală.

Mâna ta mică – fir de crin –
Încremenise nemișcată.
Nu aveam să mai simt vreodată
Fioru-atingerii divin.

Pe sânu-ți alb ca de zăpadă
Capu-mi n-avea să se mai culce;
Nicicând nu va mai cânta dulce
Duioasa-ți voce de naiadă.

Groaznicul colț al suferinței
Porni să spintece-al meu piept;
Lumina se stinse încet,
Lasând povara neputinței.

*

Privind mormântul cenușiu
Al celei moarte prea devreme,
Ascultam dus vântul cum geme
La fel ca sufletu-mi pustiu...