poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-06 | |
Mergeam întruna,ne-ncetat,
Nemaivăzând nimic în jur – Coșciugul ei – unic contur – Lucea-n gându-mi întunecat. O ceață grea ca de granit Îmi stăpânea ființa toată – Povara ei ne-duplecată Mă apăsa necontenit. Spasmotic sufletu-mi gemea Plângând în cușca disperării – Demult hotarele-ndurării Păliseră în urma mea. Pluteam pe un ocean de smoală Fără putință de scăpare; Ale durerii crunte ghiare Strângeau cu-o forță infernală. Vroiam să urlu ca un lup Arzând în chinurile foamei – Dar ca o frunză-n calea toamnei, Mă prăbușeam din al meu trup. Vroiam să plâng precum o mamă Ce-și vede puiul sfârtecat, Dară ca un izvor secat, Al meu ochi stins vroia să doarmă. Imploram fumul nebuniei Să-năbușe a mea ființă, Să pot scapa de suferință, Gustând odihna apatiei. Imploram Moartea-ntunecată Să secere al vieții fir, Să bea al sângelui potir, Să devoreze carnea-mi toată. Dar mă izbeam de-un zid de fier, De nepătruns, de nezdrobit; Sărmanu-mi suflet chinuit Zăcea în fața lui stingher. Pierdut în iadul abisal, Cuib al durerii veșnic vii, Bântuiam beznele pustii, Captiv în al damnării voal. * Trecură secole deșarte, Sau nu trecuse nici o clipă – Demult a Timpului aripă Se frânse în cumplita noapte. Ființa-mi de dor pustiită Era o rană veșnic vie – O rândunică-n colivie De-albastrul cerului lipsită. Gându-mi de chinuri obosit Nu mai credea în izbăvire, Când din adâncuri o sclipire Năuntrul meu a răsărit. Îmi îndreptai simțirea-ntreagă Către acea firavă rază, Și ca-n pustiu o sfântă oază Văzui cum chipu-ți se încheagă. Mai albă ca prima ninsoare Regăsii fruntea-ți adorată; Privii cosița ta de vată – Lungi raze aurii de soare. De doru-ți pururi chinuită, Inima mea se frânse iară. Mânat de o forță bizară Cătai privirea-ți mult iubită. Doua smaralde-flăcărate, Născute din al mării val, Muiate-n rouă de cristal, Mă aținteau netulburate. Dar focul lor nu mă-ncălzea, Ci-mi trimitea fiori de gheță – Priveam doi irisi fără viață, Ce nu simțeau iubirea mea. Din nou pumnalele durerii Străpunseră ființa-mi toată, Și m-afundai încă o dată În negrul iad al disperării. Buzele-ți moi ca o petală Promiteau mierea voluptății, Dar fulgerul fatalității Stinsese râsu-ți de vestală. Mâna ta mică – fir de crin – Încremenise nemișcată. Nu aveam să mai simt vreodată Fioru-atingerii divin. Pe sânu-ți alb ca de zăpadă Capu-mi n-avea să se mai culce; Nicicând nu va mai cânta dulce Duioasa-ți voce de naiadă. Groaznicul colț al suferinței Porni să spintece-al meu piept; Lumina se stinse încet, Lasând povara neputinței. * Privind mormântul cenușiu Al celei moarte prea devreme, Ascultam dus vântul cum geme La fel ca sufletu-mi pustiu...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate