ar trebui să-mi fi recunoscător, doamne,
fără credința ce ți-o port ai rămâne și azi în anonimat
singur în lumea-ți inexpugnabilă a cosmosului
doar simplul fapt că mă încred în tine
te face important, radiant, superstar de talie mondială, ubicuu
și cu aură identitară mistică
să știi doamne că între lumea ta invizibilă
și lumea mea divizibilă
eu sunt curcubeul pe care te scobori
când vrei să ajungi în mine
(ai fi putut, totuși, din când în când să ieși la plimbare pe străzi
să te arăți mulțimii măcar o dată pe an,
să știm și noi, muritorii, că mai trăiești)

numai eu știu câte neplăceri am avut pomenindu-ți numele
fie la nunți,botezuri, înmormântări
fie la examene, petreceri, pe creanga unui măr,
în baie sub duș, la bucătărie, în dormitor…
“ferește-mă doamne”, “doamne ajută”, “aahh, ce bine e, doamne”, “să dea domnul”, “doamne iartă-mă”
etcetera, etcetera și așa mai departe
spuneam, ca tu să devii în tot și-n toate
sacral

și după ce mi-am exhibat inhibițiile și exaltat iubirile,
după ce mi-am exfoliat impudic gândurile și unicitatea dansantă a zborurilor
tu, în loc să mă binecuvântezi ca un părinte și să mă păzești de rele,
mă chinui, sadic și ingrat,
cu o tuse astmatică și sâcâitoare

de ce, doamne, nu faci acum o faptă bună cu robul tău preasupus
și să mă cinstești cu o tămâioasă de-a ta, din butoiul acela de protocol,
ca să nu mai beau acest sirop de tuse
cu gust searbăd și dulceag
hai, bătrâne, fie-ți milă de mine și dă și tu
un vin fiert cu scorțișoară
la nesuferitul/ (ne)suferindul ăsta de Bogdan
care de o juma de oră
te ceartă în liniște
și te adulează
fără ca ție să-ți pese
ca și cum unul din noi n-ar exista.

oare cine, eu sau tu?