O,rege, răzbunare, răzbunare!
Îți cad la picioare.
Fii drept și pedepsește pe cruntul ucigaș
Osînda lui în vremuri viitoare
S-arate lumii dreapta-ți judecată,
Să fie-o pildă pentru ticăloși!
(din tragedia "Venceslas" de Jean de Rotrou)


Sclav al onoarei, suflet drept,
Jignit de clevetiri mărunte,
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecîndu-și mîndra frunte!...
Ocara lumii și minciuna
L-au supărat, nu l-au supus,
Și singur ca întotdeauna
S-a răzvrătit... și-a fost răpus!
Răpus! Ce rost mai are plînsul
Și corul laudei deșarte
Și scuza foanfă pentru dînsul
În fața împlinitei soarte?
Oare nu voi ați prigonit
Talentul lui cu-nverșunare
Și ca să rîdeți ați stîrnit
Din foc ascuns văpaie mare?
Fiți veseli! A căzut învins
În cea din urmă crudă luptă
Și-acuma geniul lui e stins,
Cununa lui de lauri ruptă.
Calm, ucigașul a țintit
Și-a tras. Și inima-i păgînă
Urma să bată liniștit;
Nu-i tremura pistolu-n mînă.
E de mirat? Un venetic
Zvîrlit la noi din întîmplare,
Umblînd pe-aici la vînătoare
De ranguri, suflet de nimic;
Bătîndu-și joc în chip obraznic
De limba noastră și de țara-ntreagă,
El a lovit în gloria noastră dragă
Și n-a putut să înțeleagă
Ce om doboară brațul lui năpraznic.


Și-acum poetul în mormînt e-nchis
La fel cu cîntărețul drag pe care
Atît de minunat ni l-a descris,
Ros de-ndoieli chinuitoare,
Și care ca și el a fost ucis
De-o mînă rea, necruțătoare.


Lăsîndu-și buni prieteni și bucurii senine
De ce-a venit ăn zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmașa sufletelor îndrăznețe?
Dînd mîna cu un ipocrit mișel,
De ce-a crezut în vorbe și-n chipuri false, el
Care-i știa pe oameni demult, din tinerețe?
Cununa lui de lauri i-au scos-o și i-au dat
Una de spini cu lauri împletită;
Dar spinii bine-ascunși l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Cu glume grosolane în șoaptă strecurate,
Setos de răzbunare a murit
Scîrbit că-i sunt speranțele-nșelate.
S-a stins dumnezeiasca lui cîntare
Și n-o să mai răsune nicicînd și nimănui;
Și unde-i el acuma e întuneric mare;
Pecetluită este gura lui.


Voi, însă, fii înfumurați
Ai unor tați vestiți prin mîrșăvie,
Care cu tălpi de rob călcați
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lîngă tron pitiți,
Ucideți Libertate, Genii, Glorii,
Cînd apăreți, de lege ocrotiți,
Muțește adevărul și tac judecătorii!
Dar este- n cer un strașnic judecător cinstit
Care pe voi, aleșii desfrîului, v-așteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Și știe orice gînd și orice faptă.
Zadarnic veți veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sînge nu va putea să spele
Sîngele poetului răpus.