O, săracă țară! Turcii cei mai răi
Judecă și-omoară domnii mari ai tăi!
Încă azi Barnoschi, domn cu nume mare,
La serai purcede între turci călare!
Sala e întinsă; sfatul numeros,
Chiar sultanu-ascultă prin cafas umbros.
- „Iată omul!“ zice satrazanul mare.
Toți privesc la dânsul prinși de admirare.
- „E-nțeles cu leșii țara să predea,
Astă carte spune împotriva sea.“
- „Cer să se ucigă el și toți ai săi!“
A mai zis vezirul marilor călăi.
Dar mufti răspunde: - „Capul dacă piere,
Gloatele reintră în a lor tăcere.“
- „Moară! strigă pașii - este osândit!“
- „Voi mă dați la moarte, domnul a vorbit.
Voi muri cu fală, cum românul moare
Pentru țara sfântă! Nu-s român eu oare?
Nu voi să mă apăr, căci nu voi să dau
Turcilor în țară drepturi ce ei n-au.
Dreptul vă lipsește... Patria română
N-a învins-o nimeni cu armele-n mână!
Ea plătește vouă să o apărăți;
Nu ca să o spargeți, nu să-o-ngenuncheați.
Mândri de puterea cea materială,
Peste țară drepturi vă luați cu fală.
Dar acea putere fără de cuvânt
E ca vasul mândru părăsit la vânt.
Dumnezeu răpește sfânta cugetare
Popolilor barbari supuși la pierzare.“
- „Moarte!“ strigă pașii. Domnul jos pe piață,
Cu virtute rară, pierde a lui viață.
Dar când cade capul, calul său ce-l port
Nechează, tresare, apoi cade mort...
Turcii se-nspăimântă. Ei și-aduc aminte
Ale lui Barnoschi agere cuvinte.