"Fetițele au o pornire firească să culeagă flori și stele. Dar stelele nu se lasă culese: astfel fetițele se aleg cu învățătura că există și dorințe care niciodată nu vor fi satisfăcute" (Anatole France - "Pierre Noziere")

O căpriță cam sprințară
Văzând că-i crescură coarne,
Vru' să dea veste în țară
Că e mândră și nu doarme.

Și văzând ea barza mare
Că tot clămpănea pe casă
Și c-o știe lumea care
Tot vorbește pe sub masă,

Puse un picior pe scaun,
Încă unul sus pe gard,
Se sui p-acoperiș
Lângă coșul din pietriș.

Și ce mândră-era căprița
C-o vedea mai toată lumea,
O privea chiar și Marița
Ce spăla rufe-n cădiță.

Dar când vru' să se dea jos,
Nu-i păru așa frumos.
Căci hăul era prea mare
Și gardul era-ngust tare.

Tot tropăind ea buimacă
Lunecă și se plezni,
Speriată și-ncurcată,
De cotețul de găini.

Ș-o ciupea cocoșul tată
De cornițele mijite,
Ca să-nvețe biata iadă
Să nu cate gogoși fripte.