sentimentele au fumul lor cenușiu prea indecent
arse ne-ncremenesc în oase
devenim doar trup fără amintire
pasageri pe o stradă a unei lumii fără puls

între partea stângă a iubirii și susul ei fără hotar
se deschide vidul
prăpastia are încă un sfârșit a îngropare
acest vid în care ne pierdem ne lasă fără epitaf
non-existență doar între logica trupului și a minții

piatra pe care îmi rog unghiile să scrie
are încă sufletul apelor în ea
focul pe care îl naște lovind altă piatră
vuietul pământului răscolit de cei duși
numai sentimentele acestea nu au nici măcar aer
întindere ritm sau puterea de a mai fi

avem acum un sfârșit fără nici o fericire
nu mai vorbim despre înălțare sau predestinare
ochii se-nchid în absurd
ca-ntr-o carceră pe viață pentru păcatul de a fi iubit
irațional și până la capăt