Locuiește un orizont în care nimicurile devin esențiale. Și însăși esența Nimicului se preface a fi Totul, trăind la îndemâna lucrurilor mărunte a căror simplitate îl lasă nedumerit, pe care învață să le creadă valoroase, ca singura cale de a-l plictisi pe Dumnezeu.

Astfel, Nimicul capătă nuanțe, se umanizează. El știe că suntem umbrele delicate ale nimicurilor, adică apropiate și încorporate naturii personale; el ne definește Nimicul. O carte alcătuită din eșecuri care își depășesc starea negativă, luând forma sentimentelor voastre; și nimicurile poetului devin astfel afirmații esențiale.