Când am scris poezii,
n-am vrut să-ți spintec amintirea
sau să-ți șoptesc la tâmple ghilotina;
în toate mă oglindeam.

Nu ne erau egale oasele;
am ambalat destinul în saci negri de plastic,
am resetat moșteniri putrezite în noi.

Nu a fost să fie;
trag cearșaful negru peste
pruncii neștiuți din pântec —
nu plâng, ți-am fost complice.

Am acceptat îmbrățișările lubrice
și mucegaiul ce-a pătruns
de pe pereți în sânge,
iar fluturii au început să-mi perforeze
funcțiile motorii.

Îți susuram obsesiv:
nu îmi ucide glasul;
de un singur lucru te învinuiesc:
vătămare poetică.