Cămașa de forță,
aia pe care am purtat-o și pe sub piele,
o las aninată în cuierul de la ușă.

Să o desfigureze mucegaiul,
să o depersonalizeze moliile,
să nu mai cuprindă femeie
în îmbrățișarea-i forțată.

Erai un tip democratic,
făceam promenade cu tine de mână,
și pielea-mi mirosea a colivie.

Stigma lanțului invizibil e-n lacrimă.

Doamnele purtau rochii dantelate,
eu ți-am purtat pantalonii
cu înverșunare;
coaforul din oraș nu-mi știa numele.

Mi-am bătut ruginite cuiele amânării
în gânduri,
până când destinul
mi-a programat și respirația.

Am sclăvit la sacul de sare,
până când mi s-a bătătorit inima,
în călcâie ți-am cărat visele,
până când mi-am smuls cipul din tâmple,

iar tu,
pentru că aveai un singur buton rămas,
Luceafăr digital,
ai apăsat delete.

Din ochiul narcisist
au curs lacrimi de orgoliu.