în tramvaiul 41 o femeie striga în telefon:
„Nu mai pot, nu mai țin!”
Nu știu dacă era despre muncă, copii sau dragoste
dar toți ne-am prefăcut că nu auzim.
Și a fost liniște, liniștea aia..
Câțiva oameni își scuturau zilele ca pe haine vechi
cafeaua lor nici măcar fierbinte, era amară,
Pe geamuri se lipiseră reclame:
„Fii fericit, acum! 3 rate fără dobândă.”
fericirea era de vânzare,
dar femeia nu observa acest amănunt.
Orașul mergea mai departe, șuiera în urechi
ca o locomotivă ce nu știe unde să se oprească.

Într-una din statii am zarit
un graffiti pe zid :
„AȘTEPT SĂ FIE MAI BINE, DAR NU MAI AM TIMP.”
lângă
o floare desenată prost
dar ea era acolo
și părea vie.