sunt un poet desuet.
versurile mele sunt o adunare generală a vieților consumate,
în voia întâmplării,
înaintea celor însemnate oniric

pe peretele de apus,
singurul încă viu,
am desenat conturul cuvintelor cu cerneală atât de simpatică
încât prozodia,
fără ritm
fără rimă
și fără nici o vină,
îmi cade la picioare goală-goluță
ca un cocean de măr ciugulit până la sâmburi
de orătănii costelive

cu dinți de lapte
întunericul mușcă repetat din orizontul și așa vag
până când toate resturile de lumină se ascund în cotloanele nopții,
hăituite de vârcolaci flămânzi

încărcată cu tăceri mă întorc atunci în mine
și mă fac una cu albia semantică
prin care curg laolaltă spaime vise plânsete doruri
uneori cu scânteieri de serotonină
și în care se întorc să moară toate poemele mele desuete
neiubite