Nu-l vezi încă.
(Eu? Serios? Și dacă nu-l văd, asta înseamnă că nu există? Sau e doar ascuns să-mi testeze răbdarea?)

Și totuși, ai ajuns la marginea lui.
(Marginea mea? Poate marginea lui e doar sugestivă, iar eu am venit aici pe scaun, nu pe picioare.)

Nu te grăbi să citești mai departe.
(Și dacă mă grăbesc puțin? E vreo tragedie?)
Întâi, privește în golul dintre aceste două rânduri.
(Aha, golul… Hmm, e rece sau doar e liniștit?)

Acolo începe.
(Bine, dar eu sunt pregătit? Sau doar pretind că sunt.)

Podurile nu apar din piatră,
ci din dorința ta de a trece.
(Deci dorința mea e material de construcție… Interesant. Sper că e rezistentă.)

ÃŽntre ceea ce ai fost
și ceea ce încă nu știi că vei fi
există o distanță.
(Și dacă eu nu vreau să știu ce voi fi? Podul încă merge fără consimțământ?)

Nu o măsura.
Pășește.
(Ha! Asta-i ușor de zis… dar să mă arunc fără ruletă?)

Primul pas nu este pe lemn,
nici pe metal —
ci pe o amintire care refuză să plece.
(Ah, o amintire încăpățânată… Bine, o port.)

Simți cum se leagănă?
Nu e instabilitate.
(Eu tot simt instabilitate! Dar fie, să cred că e doar podul care învață greutatea mea.)

Mai citește o dată acest cuvânt:
greutatea
(Aiurea! Greutatea mea? Și dacă mi-a venit să dansez pe pod?)

Acum podul s-a lărgit puțin.
(Nu pentru că e mai solid, ci pentru că am acceptat să rămân pe el. Accept, dar doar parțial.)

Privește în jos.
Nu există apă.
Doar o tăcere care te întreabă dacă vrei să continui.
(Tăcerea întreabă? Bine, îi răspund în gând: da, dar cu sarcasm.)

Răspunsul nu trebuie rostit.
Este deja în felul în care ochii tăi merg înainte.
(Ha! Ochii mei merg înainte, dar creierul meu negociază cu fiecare pas.)

Mai fă un pas.
Vezi cum podul apare numai acolo unde calci?
(Dacă mă opresc, dispare. Dacă merg, se prelungește. Hmm… deci e dependent de obediența mea?)

Acum ești la mijloc.
Nu te întoarce.
Nu pentru că nu ai putea,
ci pentru că trecutul nu mai ține greutăți noi.
(Ah, trecutul… Tot timpul încearcă să tragă de mine. Îl ignor, de data asta.)

Mai citește acest rând încet.
Da — podul tocmai a crescut.
(Și totuși, eu simt că e încă fragil, ca o promisiune incompletă.)

Încă un pas.
Ai ajuns.
Dar nu există celălalt capăt.
(Serios? Și ce fac acum, stau pe un pod fără destinație?)

Există doar
locul unde ai decis
să continui.
(Eu continuu, dar sub protest, cu un zâmbet ironic și o sprânceană ridicată.)