Cu cei pierduți ca mine, destinul este blând
Și n-am s-ajung acasă, ca Odiseu, curând;
Vor trece mii de acte din inocenta dramă
A vieții mele, până lui Charon voi da vamă;
Și după fiecare rol eșuat, din cer,
Voi auzi cum bate din palme Lucifer,
Cel ce-mi e tată și confident și zeu
Și mă îmbărbătează în zori de zi mereu.
Nu-mi pasă de viața ce-mi dete-averi și faimă,
Iar moartea nemiloasă nu îmi provoacă spaimă;
Sunt un străin oriunde și-n sufletu-mi de cremeni
Nici ura nu încape, nici dragostea de semeni;
Iar de visez vreodată la somnul din sicriu,
E pentru c-oboseala de-a fi lucid și viu
M-ajunge și pe tronul de care sunt legat,
Ca Prometeu de stâncă, prin lene și păcat.
Mă plictisesc de lupta pentru pământul sterp,
Cu-mbrățișări și zâmbet, a fiilor de șerpi;
Mă plictisesc de Babel, în care toți, cu zel,
Se schimbă ca la bâlciuri, deși sunt toți la fel.
Mă plictisesc de mine, de soarele netot
Ce încălzește piatra pe care stăm, de tot
Mă plictisesc! O, Demon, pe tot ce n-am mai sfânt,
Mărturisesc cu silă că sunt cel care sunt!