,,Cățelul şi Ţestoasa” de Virginia Stanciu

Pe deal în iarba deasă,
Cum bună e de coasă,
Apăru din întâmplare
O țestoasă la plimbare
Care având gâtul scurt
Priviea în sus cu efort
Nevăzând un bolovan
În terenul ce nu e în plan.
Ea pe loc, s-a răsturnat
Când puțin s-a înclinat
Ar fi vrut să se întoarcă
Și mereu, tot încerca
Însă carapacea-i grea.
Nu-i dă voie chiar de vrea
Ţintuită în iarba mare
Nu vedea nici o scăpare.
Cu picioarele în sus,
Cum deodată a ajuns,
Dar deodată un cățel
Ce este cam mărunțel
A zărit-o pe țestoasă
Cum avea burta întoarsă
Iar ea când l-a văzut
Blocată cum a putut.
L-a rugat: ,,Dă- mă la loc
Sper să am puțin noroc!”
Cățelul foarte mirat
A rămas, n-a mai plecat
Lăsând capul aplecat
Cu botul sub ea băgat
Înpingând din laterală
A întors-o în repezeală
Şi-a pus-o iar pe picioare
Fără a cere vreo favoare.
Omenos i-a acordat
Ajutor cum n-a sperat
Demonstrând că în lume
Fac unii și fapte bune!