S‑a ridicat din poveste, cu jar în priviri,
Elena din Troia, sub vechi străluciri.
„Cea mai frumoasă”, spuneau poeții-n cor,
Dar darul acesta nu l-a purtat ușor.

Regină-ntr‑un regat de pace subțire,
Menelau o iubea cu întreagă simțire,
Dar soarta, șireată, țesea alte căi,
Și Paris plănuia stele-n nopțile ei.

Nu știa că numele-i va trece prin răni,
Că timpul îl poartă prin veacuri și ani.
Elena pe țărm, ca o flacără vie,
Prinsă în mituri ce nu vor să fie.

Zece ani au tunat arme doar s‑o readucă,
O glorie nedorită, dar scrisă pe stâncă.
Cu istoria-n vene, sub ceruri amare,
Ea stătea între zei și a lumii chemare.

O clipă furată a aprins un război,
Și corăbii plecau, încă o mie spre Troia apoi.
Paris o ținea captivă, ca pe-un vis rătăcit,
Dar visele pier când destinul nu e fericit.

Zidurile Troiei tremurau sub blestem,
Cenușa cădea peste ultimul semn.
Prin fum ea rămâne un mit renăscut,
O femeie ce poartă un dor nevăzut.

Pagini se-ntorc, iar imperii învață
Cum scânteia cea mică aprinde o viață.
Legende se țes, iar inimile dor,
Dar numele ei nu se stinge ușor.

Troia s‑a frânt, însă-n ruinile grele
S-au deschis alte lumi, alte drumuri spre stele.
Și Elena, ieșind din al istoriei loc,
A rămas încă vie, cu destinul de foc.