Țopăiau pe o creangă, păsări ciripitoare,
Aerul era otrăvit, nu puteai respira pe stradă.
Tocmai de aceea, am plecat cu a mea undiță, cu care,
Să prind păstrăvi în râu, nimeni nu o să mă vadă,
Să vin seara înapoi cu o frumoasă pradă.

Câte luni poate un om să reziste,
Fără să respire aer pur de munte?
Câți ani fără să privească cerul senin?
Așa că lasă-mă să mă duc pe dealuri,
Lasă-mă să plec din oraș!

A plouat mult de curând, dar iarna-i încă departe,
Iar dorul de coline mă cheamă mai departe.
Lasă-mă să urc pe dealuri, să cobor la izvor,
Să vin la tine la cabană, cu un cântec ușor,
Despre mioare blânde și-un ciobănaș,
Ce-și poartă lumea-n pasul voios și în fluieraș.

Când zorii-or răsări peste creste, liniștit,
O să pornesc iar la drum, pe poteca ce-am iubit.
Cu rucsacul meu vechi și cu gândurile toate,
O să caut iar, lumina ce-n oraș nu se mai poate.
Și-o să-mi las pașii să mă poarte, unde inima mea bate.

Deci lasă mă să plec din oraș!