Confesiune despre suflet și dreptate

Nu a fost doar un vis să scriu cărți,
Ci o chemare dată din lumină,
Să spun răspicat celor care răniți
Că fapta voastră-n timp nu se alinǎ.

Ne naștem goi, cu sufletul curat,
Ca un crin ce-n zorii zilei se înalță,
Dar, flămânzi după aur și păcat,
Ne rătăcim chiar prin propria viață.

Căci doar prin trudă și prin bunătate
Urcușul pare greu și anevoios,
Ne vindem sufletul pe jumătate
Unui stăpân din iad cu chipul mincinos.

Îmbătrânim adânc pe dinăuntru,
Deși în acte anii sunt puțini,
Visăm să stăpânim în veci pământul
Și semănăm durere printre spini.

Vă spun acum, în ceas de întristare:
Nu ridicați palate pe morminte,
Căci viața cere dreaptă răsplătire
Și ține socoteală până și la cuvinte.

Ce-ați câștigat nedrept vă va părea
O clipă dulce, plină de mărire,
Dar când plecarea însăși ne-o chema,
Va fi zăvor pe poarta către nemurire.

Și-atunci, cu glas tăcut și obosit,
Vă veți întreba, însă fără scăpare:
A meritat să fiți atât de răi,
Când mult mai simplu era
...să dăruiți o floare?

Fiți oameni — nu doar umbre trecătoare,
Împrăștiați lumină și iubire,
Căci doar prin bine și prin onoare
Se câștigă azi dreptul la nemurire.