toată fierbințeala Sântămăriei s-a coborât pe pământ
stăruind cu încăpățânare
până dincolo de linia orizontului.
liniștea copleșitoare a amiezii mă înfășoară mă închide între faldurile ei
ca o prevestire sumbră a tuturor singurătăților
care vor veni

jumătate iarbă jumătate cer
universul meu se desfășoară în jur precum o hartă la scară naturală
a copilăriei,
cuprinzându-mă toată într-un labirint al memoriei timpurii.
trotuarul se întinde prin mijlocul curții ca raza unui cerc
recunoscut doar de mine,
despărțindu-mi violent puterea de înțelegere
de partea nevăzută a lumii celorlalți.

cu toții au plecat iar eu mă revăd,
singură în umbra casei goale,
așteptându-i să se întoarcă cumva,
oricum

și
îmi fac de lucru cu niște găteje și flori de păpădie,
meșteresc încet un castel solar pentru cea mai mică păpușă,
o negresă
mai mică decât palma mea de copil bătrân.
cu ochii ei mari și părul întunecat,
lung până la călcâie,
păpușa Rica îmi ține de urât mă învață tot ce nu vreau să știu
despre plecări
despre absențe
despre singurătăți