Pe doisprezece februarie, când gerul strângea pământul,
În zori, s-a oprit mașina de cusut și s-a domolit vântul,
MAMA noastră, cu nume de sfântă și dârzenie de stâncă,
A plecat să-i recite lui Dumnezeu din cartea ei adâncă.
Nouăzeci și doi de ani a stat ca un munte în fața sorții,
Negociind cu cerul, implorând și amânând pragul morții:
„Mai ține-mă, Doamne, să termin brazda-n câmp și lucrul la copii!”
Domnu’a ascultat-o, uimit de-atâta viețuire între vii.

Dar cea mai grea brazdă a fost dorul de Petru, plecat devreme,
O rană deschisă-n pieptul ei, purtată prin ani și prin vreme;
Douăzeci și nouă de ani a dus greul tăcerii amare,
Rămasă singură la cârmă, când tata plecase spre zare.
O vedeam cum cade-n genunchi, cum imploră cerul și bocește,
Dar când simțea că o vedem, durerea și-o oprea, creștinește;
Își ștergea lacrima cu dosul palmei, aruncând-o departe,
Se ridica dreaptă, ca o oaste întreagă, ca o cetate.

Ne strângea lângă ea pe toți – surori, frate, nepoată și noră
Și ne dădea din puterea ei, chiar și în cea mai neagră oră.
A fost “Vitoria Lipan” a noastră, frumoasă și cu mintea brici,
Ce-a crescut mândră patru suflete cu trudă și fără de frici,
Muncind la câmp ca un bărbat călit, cu brațul tăios de oțel,
Păstrându-și sufletul fin, ca un fir de bumbac pus pe degețel.
Știa pe de rost versul lui Eminescu și graiul stelelor,
Între rânduri de sapă, era sfătuitoarea femeilor;
În grădina ei, nu creşteau doar zarzavaturi, legume şi flori,
Ci și sfaturi de aur pe care le împărțea la trecători.

Nu îi cânta nimeni în strună, căci dreptatea îi era lege,
O inteligență nativă pe care n-o putea s-o nege.
Dacă avea o pricină, la mai-marele statului mergea
Și cu vorba ei aleasă, orice poartă închisă, deschidea.
„Învățați, de la cei învățați!” - spunea cu privirea senină,
Când din mâini îi ieșeau cozonaci și un miros sfânt de lumină
Și borșul moldovenesc, gătit cu drag, cu miros de grădină
Și cârnați rumeniți în ceaun, prin grija ei mare, creștină.

Satul întreg a plâns-o, cu lacrimi ce curgeau pe-a sa hudiță,
Căci n-a fost doar a noastră, ci-a lumii întregi, o sfântă mămiță;
Oamenii povesteau, la priveghi, cât bine-a făcut, mereu, tăcut,
Cum a ridicat pe mulți cu un sfat, când tot părea de mult pierdut.
S-a lăsat pe ea flămândă, ca noi să avem aripi să zburăm
Și ne-a lăsat moștenire-un nume pe care azi îl onorăm.

E un an de când tace, dar în odaie încă se aude,
Ecoul mașinii de cusut și rima poemelor crude.
A plecat la Domnul, dar a lăsat în urmă un sat mai bogat,
Trei inimi în care chipul ei, a rămas pe vecie sculptat.
Odihnește-te în pace, Ecaterina-măicuță dragă,
Căci ai terminat toate treburile pentru-o lume întreagă.