când muzica nu mai e muzică,
iar drogul nu mai arde la fel,
dependența se risipește,
iar speranța moare, învinsă.

petale sângerii de mac
se scutură în vânt,
tulpinile zvelte se scaldă în soare,
iar eu mă las prinsă de starea visării.

ca un drog, mă leagă,
iar adicția devine puternică.
cad în golul necunoscutului,
într-o metamorfoză continuă.

amorțită, mă gândesc ce-ar putea fi,
holbându-mă spre ceruri,
gândindu-mă la nimic
și la tot.

picături grele izbesc violent fereastra,
iar soarele
vrea să răzbată
prin crăpătura norilor.

cerul e galben, o luptă incandescentă.
simt cum alunec,
cum mă prăbușesc în neant,
iar frica nu mai găsește loc în mine.

s-a stins în ultimul război
și nu se mai poate întoarce.