Zăganul - Învierea
Sunt clipe de balans, de neguri și lumină,
Din nouri, plumbi mi s-au lipit de pene,
Strâng azi cu greu în gheare vechea vină,
Doar în văzduh îmi curge sânge-n vene.

Antice, de vremi neastâmpărate duhuri,
Îmi spumegă în ochi și bubuie în tâmple,
Se-apropie din nou nenorocite vremuri,
Căci este dat ca răul să se-ntâmple.

Am vrut noi zări cu ciocul să despart
Apoi, dinspre înalturi să mă prăbușesc
În mii de țăndări trupul să-mi împart
Și-n zări, eu liniște și pace să găsesc.

Mi-au rămurit în aripi necazuri și dureri,
Și ciocul mi se-ndoaie până-n barbă,
Pene tocite nu mai dau aripii puteri,
Iar gheara nu e armă, ci podoabă.

Hercinicul meu sfinx va face așchii ciocul
Și altul, mai puternic, lucire de granit,
Prin chinuri și dureri va împlini sorocul,
Pene și gheare smulgând necontenit.

Ce dulce este chinul ce zguduie tot trupul
Când ciocul lui cel falnic se sfarmă în fărâme,
Când vechile pene nu mai ară văzduhul,
Iar ghearele largi nu mai pot să dărâme.

Căci învierea este și plată de păcate,
Trezire buimăcită dintr-o beție a morții,
E spargere de lanțuri legate în lăcate,
Cruce de drum în dreapta cale-a sorții.

Cinci luni amare în cuibul singuratic
Ascuns în înălțimi, aproape de lumină,
Au înnoit un moș în cavaler tomnatic,
Și-au ridicat castel din vechea lui ruină.

E liniște și pace, zăganul ne veghează,
Imperial plutește pe cerul fără nori,
În noaptea grea ce vine mintea vă fie trează,
Căci învierea doare, răsare mâine-n zori!