Te invit să pășești.

Nu ca într-o sală de lectură,
ci ca într-o cameră fără pereți,
unde timpul atârnă ca o perdea udă
și respirația ta devine singurul ceas.

Intră.

Aici, sub pleoapa lucrurilor,
lumea nu stă — ci tremură.

Ți se va spune că ai trăit,
că ai mers din dimineață în amiază
și din amiază în întuneric,
că ai iubit, că ai pierdut,
că ai ținut în mâini certitudini
ca pe niște monede grele.

Dar privește mai atent:

urmele pașilor tăi
se destramă înainte de a fi fost făcute.

Eu sunt aici,
la marginea unei clipe care nu decide
dacă e început sau sfârșit.

Valuri de întâmplări lovesc țărmul ființei,
iar în pumni adun
fragmente de lumină sfărâmată,
firimituri de sens,
rămășițe ale unor promisiuni
care nu mai știu cui au aparținut.

Le strâng.

Se scurg.

Le chem.

Tac.

Printre degete alunecă nu materia,
ci ideea de a fi avut cândva ceva.

Și plânsul nu vine din pierdere,
ci din neputința de a opri
ceea ce nu a stat niciodată nemișcat.

Spune-mi, cititorule —
tu care ai intrat fără să știi că intri:

dacă ai putea salva o singură clipă,
ai ști măcar
care dintre ele a fost reală?

Ori poate totul
nu este decât o oglindă
visată de o altă oglindă,
în care noi,
cu gesturi grave și inimi obosite,
ne prefacem că rămânem.

Rămâi și tu o vreme.

Până când vei simți
cum și această lectură
începe să te viseze.