stau în genunchi.
privesc cu o precizie microscopică
butoanele circulare —
cele 99 de etaje ale trupului.
pe acoperiș se ajunge doar pe scări;
la subsol,
când becul roșu pulsează.
cifrele sunt arabe,
luminile, celești.
femeia incoloră,
abia desprinsă din linia palmei,
numără sacadat:
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10,
11, 12…

13 cavaleri,
un templu,
un pahar spart — sunet sec.
nimeni nu plânge,
nimeni nu strivește vreun geamăt.
apăs cercurile
unul câte unul.
când ating zidul,
din ochiul meu un crocodil
își scoate capul,
vărsând lacrimi de sticlă.
așază o coroană imensă de flori
pe mormântul zilei de marți —
arhiva luminii,
risipa de cioburi și cai pur-sânge.
la ultimul etaj,
un strigăt
își trimite ecoul înapoi:
frânghia mea de aer
ca să pot urca scările.