,,Cocorii și vulpea” de Virginia Stanciu

Sosiți din depărtare
În cuibul lor cel mare,
Făcut cu trudă odată
Pe o margine de apă.
Cei doi cocori veniți,
Cum nu-s prea obosiți,
În cuib mai puse iarbă
Să cuibărească în grabă.
Și apoi, cum au clocit,
Puii când au ieșit,
Să zboare nu-s în stare,
Dar se țin pe picioare.
Iar vulpea-n căutare,
Ciordind ca autoare,
Având și un rar tupeu,
Zise: „Îi pot plimba și eu.
Și alții am mai crescut,
Cunosc ce am de făcut.
Îi iau cu mine în iarbă,
Că tot n-am altă treabă.”
Și cunoscută hoață,
De când fură și o rață,
Se ascunde îndată,
Ca nimeni să n-o vadă.
Dar părinții, cocorii,
N-au stat ca spectatorii.
Simțise ce vrea vulpea
Și îi ciuguli urechea.
Când amândoi deodată
S-au pus pe ea, n-o iartă.
Iar vulpea schilodită,
Cu blana rău boțită,
Vorbea încet prin iarbă:
„Dacă-mi vedeam de treabă,
Nu mai eram beteagă!”