spre stânga,

o ușoară înclinare a capului.

se primeneau primăveri

în iureșul sângelui.

începea, printre gene,

o privire plină de-nțelesuri.

spun începea

ca și când ceva urma să se sfârșească,

un hazard fără limite pierdut în detalii:

două porumbițe strânse bine la piept,

tălpile mușcând ezitant aerul,

rochia ta de cerneală...

aici,

doar pofta de forme și simțurile cu un sens rătăcit

sau obligat să rămână nedeslușit,

poate unic,

de parcă mi-aș rezema de o umbră

toate regretele,

fără ca atingerea lor să ducă

la sunete discordante,

că în tot ceea ce capătă formă

persistă o melodie amară.

în jur,

un aer decadent,

ca înaintea ieșirii dintr-o pagină a vieții

spre o alta,

la fel de amară,

ca și cum s-ar fi impregnat în ea

cerneala simpatică de pe rochia ta.

treaba e că,

până la dezvelire,

și iubirea intrase în melancolie,

un fel de surmenaj de substanță

în care nu încăpea

decât o părticică de cer.

prin urmare,

ne rugam Cerului

să ne încapă.