Nazirei
Stăpâne Doamne, nevrednicului Tău rob, îi iartă!
Căci nu-i în lume om, o dată să nu fie singur, el cu el,
Precum nu-i om, de om să vină însoțit la judecată.
Din ieslea Ta cea sfântă mi-am ridicat castel,
Și încrezut că sunt c-o șchioapă mai aproape de Tine,
I-am cercetat prea mândru pe barbari.

Mă iartă dar, căci, prea fălos, eu n-am întors obrazul,
Și dragoste n-am târguit pentru dispreț și ură,
N-am dat prioritate nulităților. Din hora lor desprins,
Am refuzat să fiu nimic când mulți așa m-au cântărit,
Ba chiar i-am biciuit cu adevărul peste urechi și gură,
Și despuiat m-am ascuns sub căldura părului netuns.
Eu azi îți cer iertare, de răul m-a pătruns.