Ascultă! Cântă vântul
la adâncimi în suflet,
ca la nai!
Lacrimi udă în si bemol
portativul, fără dirijor.

Dansăm? E ultimul refren.
Să ne călcăm, pe vârfuri,
partitura.
Compozitori nu suntem; pentru a rescrie,
falsăm doar, în semn de revoltă!

Privește rămasul, ca Gheorghe Zamfir,
la capătul ultimei respirații,
redată tăcerii.
Ți-a fost mai dragă liniștea,
Iubirea te-a cântat la „n-ai”.