Dumnezeu era ocupat
de Julia Dragomir
*
A nu știu câta oară
formez numărul raiului
și-mi dă ton de ocupat,
apoi îmi intră robotul:
vă rugăm lăsați un mesaj
după semnalul acustic!
Aștept cu cafeaua în mână
ca și data trecută,
apoi spun
cu o oarecare fâstâceală:
sunt tot eu, Doamne,
cu aceleași întrebări -
La ce bun pluralul cuvintelor,
dacă suntem unici, fiecare?
Dacă totul e lumină,
cum au apărut culorile?
E pentru că totul
se descompune, nu-i așa?
Oare îngerii năpârlesc și ei
o dată pe an
și pentru asta avem
fulgi de nea atât de albi?
O fi cerul tot o câmpie
de înfloresc atâtea stele pe el, Doamne?
E etern universul, oare?
Când ai calculat mântuirea,
ți-a dat cu rest,
sau până și diavolul
va fi salvat în cele din urmă?
E lumea un organism viu
și autosustenabil?
Câte ceruri ai făcut, Doamne,
și câte iaduri?
E infinit universul,
sau, mai bine-zis, multiversul?
Eu din această viață
mă pot întâlni cu eu
dintr-o viață anterioară sau viitoare
călătorind printr-o gaură de vierme?
Viețile succesive ale unui suflet
sunt totuna cu lumile paralele?
Dacă-Ți greșesc și mă faci piatră,
mă pot întoarce din piatră
înapoi la Tine, Tată?
*
Spre uimirea mea,
Dumnezeu ridică receptorul:
de ce mă ispitești tu
și vrei să mă cuprinzi
în gândul tău omenesc?
Vrei tu să aduci sfârșitul, oare?!
Acum eu trebuie să reconfigurez totul
Blestemată să fii a scrie
și nimeni să nu înțeleagă
căci tu ca Mine vei fi.
Împlinită să-și fie dorința!
Tu nu vrei memărginirea,
copilă nesăbuită,
Ci vrei s-o cuprinzi.
Nu știi tu, că ceea ce poate fi cuprins
nu mai este nemărginit?
Nu te-ai învățat minte, omenire,
când l-am trimis pe Fiul Meu
în lume prima dată?
De câte ori mă veți face să-L trimit?
N-am timp să-ți răspund.
Și Dumnezeu a închis telefonul.