eram copil
mi-aduc aminte – existau mistere care refuzau să stea liniștite,
erau agățate în cuvinte care nu prea stăteau cuminți,
le apuca neliniștea, aveau colțuri, margini,
îți făceau limba să se-ncăligeze – unele înțepau,
altele se lipeau ca un scaiete urmărindu-te ani
fără să ceară nimic,
doar insistând:
„ac de siguranță” – de pildă — o contradicție veselă,
ideea că siguranța e înțepătoare ca un pulover de lână
care te mănâncă și te-ncălzește protectiv,
ca sârma ghimpată de la grădina lu’ Nae
(cimitirul mingilor noastre),
ascuțit ca un spin pe care copilăria îl respect
și îl lasă cuminte ’ntr-ascuns.
sora mea mai mare cu doi ani și cu un surplus vizibil de autoritate —
punea ordine în mistere cu o logică domestică,
de parcă lumea ar fi fost o cutie de pantofi
bine aranjată sub pat.
liftul, spunea ea,
nu e deloc un dulap vertical
(idee care, sincer, nici nu știu de unde i-a venit),
liftul e un rucsac.
(mă dăscălea)
intrăm în el, tragem fermoarul,
și rucsacul își scoate picioarele binișor
și o ia la fugă pe scări,
până la etajul șase unde se oprește,
își potrivește curelele, respiră
și se face iar obiect.
ieșeam.
explicația era impecabilă.
nu ceream prea mult de la lume,
de pildă faptul că eram la șase era o dovadă clară
că logica ei funcționează.
eram copil – găseam lumii ușor explicații,
mi-aduc aminte.