Apoi,
nimic.
Lumea a rămas așa cum era.

Ziua a continuat
cu normalitatea ei agresivă,
trotuare care respiră sub pași exersați,
oameni care cumpără pâine,
alții care cumpără absență,
vorbe aruncate ca monedele mici:
„ne vedem”.

În mine nu s-a făcut liniște.
S-a făcut ordine.
Ordinea aceea curată
care apare când nu mai crezi
și vrei ca asta să nu se vadă.

Am pus lucrurile la loc,
am netezit suprafețele,
am acoperit spărturile
sub care credința mea
în orice formă durabilă
încă respira.

Ordinea nu e pace.
E pauza dintre două lovituri.
Sângele care urcă
și sângele care coboară.
Intervalul scurt
în care mă prefac
că pot alege.

La tine mă gândesc
ca la o greșeală bine făcută,
precis executată.
A funcționat.
A smuls din mine
tot ce era combustibil.
Restul a învățat să tacă.
Nu a fost frumos.
A fost necesar.

Trupul a știut înaintea gândului.
Direct.
Prin mușchi, piele, tensiuni vechi:
nu toate trecerile repară.
Unele doar dezvăluie adevărul
peste carne și oase.

Mă spăl.
Rimelul cade primul,
mereu cedează
lucrurile care mimează rezistența.
Fața mea nu devine mai blândă,
doar mai exactă,
tăiată dintr-o lumină crudă.

Viața înaintează
ca un animal lovit,
fără să se mai întrebe de ce,
doar urmează direcția.
Merg cu ea,
fără steaguri, fără iluzii,
cu nervii adaptați
la impact.

Plăcerea nu promite nimic.
De aceea e suportabilă.
Vine, pleacă,
lasă ceva de strâns
după ce ușa s-a închis.

Iubirea e pentru cei
care mai cred
în fericiri care se pot cârpi.
Eu cred în momente
care ard complet,
și mă lasă
responsabilă pentru cenușă.

Trăiesc.
Asta înseamnă să țin piept.
Să port focul prin sânge
fără să-l sting.
Îndur atât cât să rămân
între coastele zilei,
în ritmul ei strâns.

vie încă,
vie suficient,
vie până la capătul acestui pas.