nu regret. nu mă jelesc. nu strig…

versul lui Esenin plutea între noi ca un obiect mic,
translucid,
o insectă prinsă într-un chihlimbar
pe care tu îl scoteai la iveală așa, ca din întâmplare,
nepăsătoare doar în aparență
foarte atentă însă fiind
la reacția mea.

mare rus! — am dat-o
foarte sigur pe mine; și asta te-a cam descumpănit
(auzisem că făceai genul ăsta de test cu Esenin
a cărui fană mare te declarai).

mergeam de mână prin parcul Ioanid
era tot iarnă, ca acum. „și atunci
ne-au terminat” — m-am pomenit că rostesc
bombastic
încât ai clipit de mai multe ori
și întorcându-te
mi-ai suflat abur cald în obraz:

— ai citit-o? — normal! — am răspuns
și am profitat ca să te cuprind cu mâna pe după mijloc
mulțumindu-i în gând Bunului Dumnezeu
că n-ai intrat mai mult în detalii.

am continuat să pășim pe alei
tăcuți
lăsând versul să rămână vers,
Esenin să rămână Esenin,
mâinile noastre strânse una în cealaltă,
tu foarte îndrăgostită,
eu foarte meditativ,
printre altele despre cât de bine e să ai
din când în când
la îndemână
un titlu modern.