La pretenții și așteptări
sunt atent ca la lumina care
reflectată prin stropul de apă,
risipindu-se în nuanțe
de lichide culori,
devine înaltă.

Cât de bine arăt
în fața oglinzii în care mă privesc
ori
în fața altora,
care aș dori să mă remarce,
contează numai datorită mie.

Pentru că reflecția imaginii mele
împinge lumea
și o face
să nu stea pe loc
printre stele.

Ca soarele ce atrage planete
care se învârt
aruncându-se după el
fără a-l ajunge
și
fără a cădea vreodată din cer.

Un paradox sau o paradigmă,
aÈ™ zice,
a felului ei de-a fi.

Diferența,
dintre ceea ce se crede
și
ceea ce se spune,
din contradicții naște
goluri unde,
aruncându-ne,
ne simțim vii.