Am strâns visurile-n palme obosite,
Ca pe niște stele frânte dintr-un cer străin,
Le-am purtat cu mine prin zile rătăcite,
Când drumul era lung și sufletul – puțin.

Visurile apasă, dar nu se lasă frânte,
Cresc din lacrimi, din tăceri și din dor,
Sunt pașii nevăzuți care merg înainte
Când inima învață să nu mai ceară zbor.

Ele ard tăcut, ca jarul sub cenușă,
Nu cer aplauze și nici promisiuni,
Când totul doare și se-nchide-o ușă,
Ele rămân vi, crezând încă-n minuni.