tractoriștii strângeau în pumni răsăritul
ca pe focul de la mormântul sfânt
care nu arde, doar ține lumea în echilibru.
scuipau în nămolul ce le înghițea roțile,
își înghițeau țigările arse
să nu le curgă uitarea pe bărbi ca un scrum,
și până nu-și frecau privirea
de posterele cu actrițe apuse
nu-și puneau mâinile pe volanul
care le frigea pielea ca o vină veche.
— mama ei de viață, mai spuneau,
iubeau pământul cu o iubire neîmpărtășită,
era copilul lor frământat
ca să-l dea pe brazdă,
ei erau dumnezeii satului,
dădeau rost câmpului,
iar câmpul îi știa pe nume
ca pe caii bravi
care-l nădușeau zilnic
să-i smulgă din adânc promisiunea de rod.
nu-l lăsau nici să-și spele rușinea în ploi
când seceta îl rodea
ca un foc continuu,
atunci, și mai înverșunați,
întorceau noaptea pe toate fețele
ca să scoată lumina la suprafață,
ca și cum ar fi putut negocia cu întunericul.
iar seara, în hohot de alcool,
își loveau soțiile pentru pricini mărunte,
până ce li se revărsa iubirea din palmele ude
peste țâncii strânși în jurul lor
ca la iarmarocul lui Creangă,
și-i hrăneau cu tăcerea grea
a bobului de grâu,
singura moștenire
care nu se pierde.