Am plecat cu casa în buzunar,
îndoită ca o scrisoare citită prea des.
La vamă n-au întrebat nimic despre visuri,
doar dacă am ceva de declarat:
am tăcut —
viața nu încape în formulare.

Sunt imigrant:
un cuvânt care sună a gară fără ceas,
a limbă străină care mă mușcă încet,
a nume pronunțat greșit
până începe să doară.

Dimineața mă îmbrac cu munca altora,
spăl podele care nu-mi vor ști pașii,
ridic orașe în care nu voi îmbătrâni.
Salariul are gust de metal,
dar îl înghit —
foamea nu are ideologie.

În mine, patria nu mai e o hartă,
ci o rană care vorbește seara.
Mama sună și vocea ei miroase a pâine,
iar eu răspund dintr-o cameră
unde pereții nu știu nimic despre mine.

Aici sunt „cel nou”,
acolo am devenit „cel plecat”.
Sunt suspendat între două lumi
care nu se mai recunosc,
ca două fotografii ale aceluiași om
făcute în vieți diferite.

Dar ascultați:
imigrantul nu e o victimă,
e o revoluție cu bagaj de mână.
Noi traversăm granițe
cu trupul obosit
și mintea aprinsă.

Ne reinventăm zilnic numele,
învățăm să visăm în alte limbi,
să iubim fără trecut sigur,
să sperăm fără garanții.

Suntem cei care dovedesc
că omul nu aparține pământului,
ci drumului.

Iar într-o zi,
din accentul nostru străin
se va naște o lume
care nu va mai întreba
de unde vii,
ci ce aduci cu tine.