Lidia nu e o femeie din carne și oase,
e o rană care respiră,
o țesătură de trupuri rupte
ce refuză să moară.

Nici tu, Assurbanipal,
nu ești doar o față cioplită-n piatră.
Ecoul poruncii tale mai plutește deasupra,
iar lutul îți scrie numele,
ca și cum lumea ți-ar purta dintotdeauna coroana.

ÃŽntre timp,
ard poemele
cu tot cu adăpostul lor
sub aripile avioanelor
nechemate de nimeni.

ÃŽn ochii Lidiei
se înghesuie milioane de suflete.
Gyges își mai linge
insistent memoria.

Damasc
nu mai e sete,
ci o arsură
care mușcă din mine până la os.