uneori,
ape învolburate și tulburi
îmi scufundă toate corăbiile.
năvoade încâlcite le trag adânc în pieptul meu
întregind cortegiul amar al tristeților și rănilor
ce nu mai au vindecare

iar atunci
sinele mi se coboară în trup,
se închide acolo, sub coaste, ca într-o carapace străvezie,
atât de străvezie încât sufletul îmbătrânit mi se vede abia pulsând,
precum o efemeridă
trecând la joasă înălțime în căutarea unui loc
unde să moară

apoi devin încet una cu iarba,
și mă descompun repetat în șoapte și pași
privind cum pe deasupră-mi se zbate umbra unui fluture
aproape sărutând pământul acesta din care am răsărit cândva
ca un țipăt