Lidia nu e o femeie din carne și oase,
e o rană care respiră,
o țesătură de trupuri rupte
ce refuză să moară.

Nici tu, Assurbanipal,
nu ești doar o față cioplită-n piatră.
Ecoul poruncii tale mai plutește deasupra,
iar palma ta încă mângâie Alpii —
lutul continuă să scrie numele tău,
ca și cum lumea ar trebui să-ți poarte coroana.

ÃŽntre timp,
poemele mele ard
împreună cu adăpostul lor,
sub aripile avioanelor
neinvitate de nimeni.

ÃŽn ochii Lidiei
se înghesuie milioane de suflete,
deși Gyges încă își mai linge rănile vechi.

Tu nu știi, Assurbanipal,
că drumul mătăsii din mine
se zbate doar să existe,

în timp ce vikingii au învățat, până la urmă,
să-și spele trupurile
mai des decât de două ori pe an,

iar în pădurile lor
îngropate în ninsoare
dorm visele noastre —
fără cruce,
fără nume.

Damasc
nu mai e doar sete,
ci o arsură
care mușcă din mine
până la os.