Un minus perfect

Aici,
la răscrucea unde nu se mai aud vocile noastre,
în pulberea care a fost, poate, cândva, o catedrală.
Și-n această nefericită întindere,
lacrima nu mai e apă, ci doar un sediment,
reziduu al unui ritual uitat.

Eu sunt cel mai de jos cuvânt, cel care
nu și-a găsit încă locul în propoziție,
o virgulă fără corp, o gâlmă
în tăcerea ta, Doamne.

Sunt
țărâna ce și-a pierdut numele,
sub glezna ta neatinsă,
sub pleoapa ta, o geană
care nu a închis încă
niciun somn.

Nu mă ridica.
Înălțarea mea este
aici, în pământul
din care nu cer să fiu mai mult
decât un minus perfect.

Sunt jalea care te așteaptă
nu în oglinda apei,
ci în oglinda aerului
Nu pot fi mai mult
decât ceea ce cred,
tot ce nu mai știu să spun.