mereu-i aloc
sub becul spart de la peronul 13
haina veche
rămasă cu două decenii în urmă
mirosind a ploaie.

stă nemișcat
așteptând trenul
sau încă o încercare de a trăi mai încrezut
printre cei care joacă rol de încrezuți.

îi zic Pustnicul.
ochii sunt reflexul ochilor mei —
pe care îi ascunde în pământ
și îi ține închiși
în fața adevărului.

își măsoară locul în lume
prin liniște și absență;
cu două degete mai jos de încheietura mâinii
așază exact acolo toate ezitările
toate ratările
moștenite din scurtcircuitul axonilor.

câteodată îi întind mâna
să mă conectez la cablul ce ne unește
și ține stabilă
oscilația dintre nevoia de a fragmenta totul
și dorința de a rămâne
într-o stare de incertitudine.

mă pierd în tăcerea lui
simplu —
simplu de tot —
să te numești ființă
când ești ceva în trece
și lași granițele într-o nedumerire
despre unde ar fi trebuit să se așeze conturul:
un ieri în sine
sau un azi pe față.

atunci când face cel mai mic gest —
și-și aranjează gulerul ponosit —
simt o durere în brațul stâng
și mă tem de infarct:
inima se golește prea repede de iubire
pentru a mai reuși o nouă tranșă.