Îți las în aer amprenta unui gest
ca și cum pielea ta ar fi o hartă încă nescrisă,
iar degetul meu – o cometă
ce-și caută orbita printre marginile gurii tale.

Nu desenez, ci inventez:
o deschidere care respiră înaintea noastră,
o rană blândă din care iese lumină,
o limbă de foc înfășurată în liniște.

Privirea ta se apropie
până când devine o singură fereastră,
iar noi doi – aceeași pupila uriașă
pe care universul o clipește rar,
temător,
ca și cum ar putea dispărea
dacă o înțelege prea bine.

Atunci se frânge distanța,
gurile se ciocnesc ca două continente rătăcite,
mușcând din granițele inventate,
scormonind prin fructele ascunse
sub pielea fierbinte a respirației.

În părul tău
îmi afund mâinile ca într-o pădure umedă,
unde fiecare fir are memoria furtunii,
iar sărutul – izvorul
care refuză să fie îmblânzit.

Ne prăbușim unul în altul
ca două planete prea tinere
pentru a înțelege gravitația,
și murim pentru o clipă
într-o înghițitură comună de viață:
salivă amestecată,
gustul crud al maturității,
tremurul tău în mine
ca un astru care învață să plutească.

Și-n această lumină născută din tine,
din noi,
întreg universul pare să respire
pentru prima dată.