Îngroapă-mă, pădure, în mii de îndoieli
Ce se ridică, triste, din nerostite vorbe,
Gânduri ce stau ascunse în ale minții tolbe
Cusute la vedere în zilele de ieri.

Îngroapă-mă, pădure, sub frunza care cade,
Aproape de pământ, cuvântul să-i învăț,
Să mă transform încet în tainicu-i răsfăț
Și să aud cum gâza ca îndoiala roade.

Îngroapă-mă, pădure, adânc în sânul tău,
Unde șoptesc, foșnind, izvoare-n întuneric,
Unde vederea este un praf cu iz himeric
Ce-ademenește ochiul în sevele din hău.

Îngroapă-mă, pădure, în praful tău dulceag
Din care se ridică tot timpul anotimpuri,
Numele să li-l port strigându-l în răstimpuri
Și să devin uitare, prin îndoieli pribeag...